Schita SF

TANARUL REBEL – Schita SF – Nicolae Grigorescu,
Motto: „Cine sacrifica libertatea de dragul sigurantei, le va pierde pe amandoua.

Mergea pe strazi cu zambetul larg pe care il avea toata lumea. Dar gandurile ii erau intunecate. Tatal lui murise cu cativa ani in urma in timpul marilor proteste populare. Fusese impuscat in cap cu gloante de cauciuc de catre jandarmi. De atunci mama lui rupsese orice legatura cu realitatea, devenind o fiinta total apatica. Ii ura de moarte pe jandarmi, fiindca ii ucisesera tatal. Era si el acolo, desi avea doar 12 ani. Fusese un miting pasnic si nimic nu ar fi justificat interventia in forta a „organelor de ordine”. Dar televiziunile si camerele de supraveghere spuneau altceva, ar atand manifestanti agresivi care aruncau cu pietre; ele ar atau ceea ce vroia guvernul sa se vada. Acum nimeni n-ar mai fi avut curajul sa organizeze vreo actiune de protest.

Mai presus de politie, ura insa camerele video instalate peste tot. Daca aveai o privire incruntata riscai sa fii abordat imediat de vreo patrula de comunitari sau jandarmi, perchezitionat si luat la intrebari. Ori asta era ultimul lucru pe care si-l dorea acum. Se lasa prada gandurilor, strangand sticla de suc plina cu vopsea din buzunar, in timp ce mergea degajat, zambind. In jurul sau, oameni cu masti vesele, mergeau incolonati, oprindu-se reglementar la stopuri. Nu de alta, dar cine traversa pe rosu sau prin locuri nepermise ar fi primit acasa o chitanta cu amenda care i-a fost data. Banii erau scosi automat din contul respectivei persoane. Automobile erau putine – numai bogatasii si oficialitatile aveau autoturisme personale. Din cand in cand mai trecea cate o masina de patrula. Mai rar, trecea si cate un troleibuz ruginit, plin pana la refuz.

Pe monitoarele de la intersectia lui Patrascanu cu Grigorescu erau prezentate clipuri electorale (de obicei erau meciuri de fotbal sau manele). Vesnicii candidati imbracati la patru ace ai Partidului Democrat si ai Partidului Socialist promiteau marea cu sarea. PD si PS erau cele doua partide care isi imparteau periodic puterea. Nu exista de fapt nici o diferenta intre modul de a guverna al celor doua formatiuni, dar alternanta la putere dadea iluzia unei vieti democratice. Ah, da, desigur: mai exista si Partidul National care milita pentru retragerea dinUniune, revenirea la morala crestina etc. partid care era mereu in opozitie (si nu detinea mai mult de cateva mandate in Parlament). Mass media il cataloga drept extremist, sovin, homofob si cu multe alte epitete asemanatoare, dar foarte ciudat – nici unul dintre conducatorii sai nu fusese arestat; in ciuda unor legi severe in privinta „intolerantei” si „discriminarii” care facusera numeroase victime. Era de bon ton sa spui despre liderii sai ca sunt nebuni. Unii ziceau ca acest partid este de fapt controlat de guvern; si probabil aveau dreptate. Oricum, guvernul controla (aproape) totul.

Isi amintea din copilarie de inceputul crizei petrolului. Rationalizari, saracie, chiar foamete; disponibilizari din randul bugetarilor; dar niciodata din randurile politiei – acolo, intotdeauna se faceau noi angajari. Tatal sau fusese profesor de istorie; poate si de aici dorinta fiului de a stii cat mai multe. Citise numeroase carti interzise, printre care „Mein Kampf”,
„Miturile” lui Garaudy, „1984”, „Minunata lume noua” etc. Tatal sa fusese dat afara in primele valuri de reduceri de personal didactic. Excluderea din invatamant fusese grabita si de opiniile sale politice pro-democratice. Publicase o scrisoare deschisa de protest atunci cand guvernul decisese sa instaleze camere de supraveghere audio/video in salile de clasa. Se opusese si atunci cand din programa fusese scoasa istoria nationala si fusese introdus in loc manualul unic de istorie „europeana”. Asta ii atrasese numeroase antipatii in minister, dar nu indraznira sa-l dea afara pe loc. Aveau nevoie de un pretext. Dar toate acestea se intamplaser a demult, cand mai exista o bruma de democratie. Acum tatal sau ar fi disparut fara urma in beciurile politiei.

Intre timp, ajunse aproape de intrarea in parcul Titan. Acesta era momentul cheie. Stia ca risca mult, dar nu avea ce face, daca vroia sa-si duca intentia la realitate. Detectorul de metale nu-i dadea vreun motiv de ingrijorare, dar uneori jandarmii faceau controale mai amanuntite. Controalele nu erau regulate, dar jandarmii erau atenti la orice gest sau mimica considerata suspecta. (Fireste, totul pentru protectia cetatenilor!) In plus, mai era si ochiul electronic care dadea alarma daca datele biometrice ale persoanei scanate erau considerate suspecte de catre programul instalat. Avu noroc; jandarmii erau plictisiti si trecu fara probleme de ei.

Cateva cupluri de tineri, printre care un chinez si o chinezoaica destul de draguti, trecura pe langa el. Nu se tineau de mana. Tatal sau ii povestise ca pe vremea lui baietii jucau fotbal in parc, uneori se si imbatau iar indragostitii se sarutau pe banci. Dar acum asa ceva ar fi fost de neconceput. Formal, sarutul in public nu era interzis, dar cine ar mai fi facut asta cand politia te supraveghea nonstop? Totusi, fiecare persoana pe care o intalnea parea fericita, iar franturile de discutii pe care le auzea contineau doar banalitati. Ca doar nu ar discuta politica sau filosofie?! Microfoanele cu care erau dotate camerele de supraveghere inregistrau orice conversatie, iar in cazul folosirii unor anumite cuvinte „cheie”, o alarma se declansa iar patrulele de comunitari si jandarmi interveneau imediat. Era mai bine sa te plimbi in tacere. Din fericire, deocamdata politia nu stia sa citeasca gandurile oamenilor; desi se desfasurau cu siguranta cercetari in acest sens.

Isi aminti cand fusese cipat. Operatia in sine nu fusese dureroasa – o banala injectie – dar senzatia psihica reprezenta o umilire deplina. Asta se petrecuse cu doi ani in urma. Isi aminti de discutiile din toaleta cu colegii lui asupra acestui subiect iar toti il luasera in ras zicand ca este paranoic si conspirationist. Baietii se adunau de obicei acolo pentru a discuta lucruri porcoase, fiindca in clase si pe culoarele liceului erau supravegheati nonstop. Toaletele erau singurele zone nesupravegheate; dar nimeni nu stia de fapt cu siguranta daca e asa sau nu. El prefera sa discute subiecte politice decat despre sex. Cand implantarea cipurilor devenise obligatorie prin lege, (oficial, cipul era introdus doar din motive de control al sanatatii, dar in subsidiar, permitea detectarea precisa a oricarei persoane), colegii lui nu mai spusesera nici pas. De fapt, fura bucurosi de acest nou gadget menit sa le protejeze sanatatea.

Internetul devenise un loc extrem de controlat. In discutiile lor despre istorie, tatal sau ii povestise ca la inceputurile sale, toata lumea putea discuta liber fara nici o teama de a fi urmarit online sau inregistrat. Mai mult, desi era ilegal, se puteau descarca filme, muzica, programe fara nici o problema. Acum lucrurile erau cu totul altfel – fiecare mesaj transmis; fiecare site accesat etc. era inregistrat in bazele de date ale politiei. De asemenea, era obligatoriu sa-ti tii camera web deschisa. Intr-un cuvant, disparuse orice urma de intimitate si anonimitate. Din acest motiv, el nu folosea internetul mai mult decat era nevoit pentru scoala, preferand in schimb compania cartilor. Prietenele reci dar bune nu il monitorizau si nu il judecau.

Ajunse langa lac si se plimba domol, aparent intr-o admiratie muta a fata de ratele care inotau linistite. Intotdeauna erau perechi sau cu un card de ratuste dupa ele. Se tot intreba cum de numarul lor nu crestea de la an la an. Probabil ca periodic era ucis un anumit numar dintre ele. Fireste, fiecare exemplar fusese cipat de la nastere. O simpla descarcare electrica,
si animalul murea instantaneu. Oare guvernul poate sa ma ucida si pe mine asa? Stia ca raspunsul este afirmativ dar totodata banuia ca mai intai i-ar fi fost prelevate organele vitale pentru transplant pe motivul de „consimtamant prezumat”. In China, prizonierii politici erau „sinucisi” pentru organe inca de la sfarsitul secolului trecut. Incerca sa-si scoata din cap aceste ganduri oribile si sa se concentreze mai mult asupra planului sau.

Trecura pe langa el doua patrule de comunitari. Mergeau tepeni cu pasul apasat, militaresc. Nu ii privi in ochi – asta ar fi fost o greseala fatala. Ceea ce le umplea orgoliul politistilor era teama pe care o raspandeau; de aceea, se infuriau teribil cand cineva indraznea sa-i infrunte, fie si cu o privire. Cand ii intrebai ceva, era obligatoriu sa tii capul usor aplecat si sa te adresezi cu „Domnule ofiter”. Altfel riscai o amenda usturatoare pentru ofensa; sau poate si mai rau. Jandarmii si Comunitarii cautau orice pretext, fie el cat de minor, ca sa te amendeze – fiindca un anumit procent din valoarea amenzii le revenea direct lor.

Planul pe care il avea in minte era deosebit de riscant, dar avea o sansa de reusita. Fireste, probabilitatea de a fi descoperit ulterior era mare, dar in momentul de fata il interesa prea putin acest lucru. Totul depindea de cat de repede se va misca. Ideea lui era sa scrie un mesaj pe trotuar impotriva lui BigBrother. Actul sau nu avea desigur nici o finalitate; dar simtea ca trebuie sa-si exprime cumva ura care ii apasa sufletul. Chiar printr-un asemenea gest nebunesc!

Stalpii albi cu doi ochi negri obsceni care atarnau intr-o parte si alta erau plasati cam peste tot. Fireste, nu toate camerele erau monitorizate simultan, dar programele ar fi declansat o alarma in cazul unui comportament suspect. Era greu, poate imposibil sa iesi cu totul din raza lor de actiune – conceptia era ca fiecare metru patrat din spatiul public sa fie sub supraveghere. Asa cum, totodata, antenele GSM acopereau cu radiatiile lor, fiecare metru cub din oras. Microemitatoarele RFID transmiteau automat pozitia ta, datele fiind receptionate de aceleasi antene GSM. Prin urmare, politia stia in orice moment unde te afli. Din fericire, datorita copacilor, camerele nu putea vedea chiar totul. Fireste, erau dotate cu vedere in infrarosu, dar era mai dificil pentru calculator sa interpreteze datele.

Locul unde avea sa scrie mesajul il alesese cu grija, in timpul unei plimbari anterioare prin parc. Il nimerise absolut intamplator. Un brad inalt obtura privirea ochiului cel mai apropiat, lasand o banda cu o latime de un metru nesupravegheata. Ochiul de pe stalpul urmator era destul de indepartat si partial obturat de copaci. Aleea avea avantajul de a nu fi prea circulata si el spera sa prinda un minut liber in care sa-si indeplineasca intentia.

Isi aminti de tipul arestat acum trei ani pentru raspandire de „mesaje incitatoare la ura” impotriva lui Big Brother. Atunci mai existau spatii publice unde camerele de supraveghere nu bateau. Din pacate pentru el, amprentele digitale din
hartia folosita il dadura de gol. Nu vazuse personal acele texte, dar din zvonuri, aflase ca erau vorba de mesaje de protest impotriva pierderii libertatilor democratice; impotriva controlului politienesc si impotriva implantarii oamenilor cu cipuri (la data aceeea doar in proiect). Unde era vorba de „incitare la ura” in aceste idei, nu-si dadea seama; dar de fapt, tot ceea ce nu convenea guvernului era incadrat intr-una din binecunoscutele formulari stigmatizatoare: rasism, homofobie, antisemitism, negationism, incitare la ura si discriminare, intoleran ta etc. Oare ce-o face acum tipul respectiv; e in vreun lagar de munca sau a fost „sinucis”? Era greu de spus ce era mai bine!

Inchise ochii si isi imagina ca se afla intr-un tren care goneste lin pe sine, spre munti, spre libertate. Dar stia ca nu exista asa ceva; camerele video din tren ii scrutau sufletul, chiar si in vis, aducandu-l la trista realitate! Privi putin buimac in jur lumina care se scurgea printre crengile copacilor. Vazu ochii negri luciosi, si teama incepu sa-i dea tarcoale. Acum ajunse aproape de locul faptei. Tot corpul ii tremura din pricina fricii, dar spera ca asta nu se vede pe camere. Nu-si dadu seama pe moment ca datele lui fiziologice depasirera normalul, astfel ca microcipul medical implantat intrase probabil in alerta. Cand isi dadu seama de acest aspect, incerca un exercitiu yoga de autocalmare si isi recapata fortele. Scoase incet sticla cu
vopsea si o ridica cu gestul firesc al cuiva care s-ar pregati sa bea din ea.

Dar in loc de asta, lasa sticla in jos si pulveriza cu vopsea textul: „JOS BIG BROTHER!”. Nici nu termina bine de scris, cand o voce ragusita il paraliza: – Nu te misca derbedeule! Si nici nu mai avu timp sa se mai mi ste, caci inima lui se opri pe loc, ducandu-l in lumea uitarii… – Sefule, cum naiba sa faca infarct de la 20 de volti? – Ei, lasa, asta e. Nu-i vina ta! Un golan mai putin, mare paguba! Si ce naiba mazgalise acolo?

Anunțuri

6 Responses to Schita SF

  1. Sagy spune:

    Asta da originalitate… ma rog se recunoaste influenta din „1984”, dar, simpatic prin folosirea mediului (Bucuresti, comunitar…).
    Mi-a placut constructia psihologica a personajului principal si flashurile pe care le are din trecut.
    Finalul e bine ales pentru incheierea povestirii…. Intr-un fel e stilul meu… cred ca e unul din motivele pentru care imi place.
    Ai incercat s-o publici undeva, intr-o revista ceva:-? ?

  2. catutza spune:

    e super dar era si mai super daca era cu extraterestri

  3. alina spune:

    Catutza fata sper ca ai bifat acolo sa te notifice pt raspuns, pt ca e pt tine mesajul asta.

    Esti o PROASTA fara margini si din cauza oamenilor ca tine nu avem nici o sansa sa mai scapam de viitorul sumbru care ne asteapta.
    Tampitooooo!!! omul asta a scris povestirea asta ca sa sublinieze faptul ca ne indreptam spre dezastru si ca incet incet ne pierdem libertatile.
    Nu e proza doar de dragul prozei.
    Du-te idioato si cere-le voluntar sa iti puna chip-ul mai repede si apoi citeste povestiri dragutze cu extraterestrii, daca se poate si cu happy end.
    Mi-e sila de tine si de cei asemenea tie. Prostia voastra este obstacolul cel mai mare pe care nu cred ca il vom depasi niciodata.
    Drona idioata care are impresia ca e libera pt ca poate sa manance KFC si sa se imbrace cu haine de la ce firma vrea sau sa posteze comentarii idioate pe net.
    Esti penibila.

  4. flip flap spune:

    Cam brutala alina.
    Nu cred ca brutalotatea o-ar face pe oameni sa inteleaga ce se intampla de fapt .
    la um moment dat, probabil o sa traim aproape ca in povestioara asta si probabil o sa fie din ce in ce mai putini oameni care o sa stie ca sunt controlati pana intr-o zi cand nu o sa mai fie nici unul constient dee asta in afara de cei care controleaza.
    m-am obisnuit deja cu gandul asta si nu mai incercsa fac nimic pentru ca deja au inceput sa se imputineze oamenii constienti.
    dar totusi stau si ma intreb, daca tot planu asta al lor o sa le reuseasca si nu o sa isi mai dea seama nimeni ca e controlat, ce or sa faca ei atunci, cei care controleaza? oare pana cand o sa poata profita de lumea asta? o sa se termine la un moment dat si oamenii si lucruriel si lumea. si daca isi duc palnu asta la capat probabil se vor termina mai repede deceat in mod normal. ce or sa faca ei atunci?

  5. PSC spune:

    Foarte buna povestirea, cu o mica precizare: NU ESTE NICIDECUM SF!

  6. Sagy, spune:

    Da’mi te rog un e-mail cand ai timp.
    Multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: